Această carte urmărește destinul unui artist care a refuzat simpla reproducere a lumii așa cum se arată ochiului și a căutat, dincolo de aparențe, formele esențiale și sensurile ascunse ale lucrurilor.

Născut la Hobița, un sat din Oltenia, România, Constantin Brâncuși a început viața ca un copil sărac și neliniștit și a ajuns unul dintre cei mai influenți artiști ai epocii moderne. Drumul lui n-a fost nici drept, nici ușor: a fugit de acasă, a muncit din greu, a mers pe jos până la Paris și a refuzat compromisurile care i-ar fi putut aduce un succes grăbit.

Brâncuși nu a vrut să copieze realitatea așa cum o vedeau ceilalți. A căutat, în schimb, forme simple și limpezi, în stare să spună mai mult decât o sumă de detalii. Din piatră, lemn și bronz, a scos la lumină zborul și liniștea, iubirea și rugăciunea, dorul de absolut și chemarea infinitului.

Volumul de față îl prezintă pe Brâncuși ca om și ca artist: cu visurile și iubirile lui, cu singurătățile, îndoielile și hotărârile luate în ceasurile grele. Este o poveste despre curajul de a fi altfel, despre disciplină și trudă, despre o credință nestrămutată în propriul drum.

Publicată la împlinirea a 150 de ani de la nașterea sculptorului, această carte te invită să-l întâlnești pe Brâncuși nu ca pe un monument, ci ca pe un om care a schimbat lumea prin simplitate.

Vasile Poenaru

Măiestria cere maeștri

Passioanaria Stoicescu

(prezentare citită la lansarea cărții)

Nimic nu este întâmplător, dar ca faptul să se producă, „întâmplările” trebuie pregătite cu suflet și cu știință, pentru cei care cu adevărat le merită.

O carte este o întâmplare, dar nu orice carte. Cea de față se lansează azi, ca un omagiu adus unuia dintre vârfurile artei și culturii nu doar românești, ci și universale – „ Brâncuși: Maestrul care a sculptat infinitul ”, pionier al sculpturii moderne abstracte, faimos în întreaga lume.

Girul editorial este al unei prestigioase edituri, „Galaxia Coresi” cu un profil divers și cu autori având nume celebre, ca pentru o „galaxie”. Anul de grație, 2026 a fost anume ales pentru celebrarea a 150 de ani de la nașterea unui mare român, Constantin Brâncuși, devenit în timp și spațiu „bun universal”.

Curiozitatea plus harul lui Dumnezeu, dublate de cunoaștere și imaginație și susținute de asiduitate, marchează semnul clar pentru îmbrățișarea unei arte: a cuvântului, , a spațiului, a culorii, a sunetului…Experiența personală, implicand bucurie și durere, fortifică eul creator, iar prin consecvență îl dedică pe viață domeniului ales.

Autoarea cărții, doamna Arina Avram a fost supramotivată să aleagă acest subiect, care, practic , „a ales-o”. Scriitoare și ziaristă, deci și a timpului peren ( carte), și a momentului (ziar), și inginer (calificată în domeniul tehnic), și reporter (în media și audiovizual), dar mai ales scriitor și critic de artă, ea are o interpretare a operelor în lemn, piatră, bronz, de grafică ale lui Brâncuși, comparativ cu cadrul artistic autohton și international, cu abordări personale, demonstrând un simț psihologic aparte și forța reînvierii unui personaj necunoscut, dar înțeles și interpretat prin geniala sa operă și redat astfel lumii contemporane de la noi și de pretutindeni.

Maestrul cere maeștri. Cuprinsul cărții, afișat la început, te impresionează cu o „știință a titlurilor”, care demonstrează forță de sublimare, putere de contragere și expresivitate, pendulare fericită între poezie și proză ( câteodată titlurile reunite dau chiar un poem!): „Să semeni doar cu Dumnezeu”, „Spre marele vis” … „Uneori mă țineam de ziduri”…„Nimic nu crește la umbra marilor copaci”, „Păsările vorbesc franțuzește”, „O alegorie a durerii”,…„Un vis de zbor”, ”Tăcerea e limba mea maternă”,…„Căsătoria e o închisoare”, „Un artist nu trebuie să se însoare” etc, etc.

Cartea aceasta nu merită să fie povestită în câteva pagini, ci merită cu prisosință a fi citită, luată la pas, după modelul brâncușian. Visul unui artist trebuie realizat cu încăpățânare, cu orice preț, cu orice sacrificiu. Șlefuirea exterioară până la luciu, sclipire, pe care le poți da sculpturilor tale, vine dintr-o șlefuire lăuntrică, o sete de perfecțiune pe care doar adevărații artisti , fie ei ai lemnului, pietrei, bronzului, cuvântului, gândului, o pot avea. Iar soarta, oamenii care te-au marcat în viață, sentimentele , trăirile vor fi transpuse iarăși în ceea ce mâinile, sufletul, gândirea, imaginația și mintea ta au născut.

Arta prozatoarei Arina Avram excelează în redarea portretului în mișcare, chipul lui Brâncuși, copil, tânăr, matur, la senectute. Iată câteva mostre: copil –„Micul Constantin își petrecea zilele prin curtea casei, tăcut și copleșit de întrebări pe care nimeni nu i le pusese vreodată. Avea o neliniște curioasă, un fel de foame a minții, pe care nimeni n-o bănuia în spatele ochilor săi căprui, mereu absenți.(…) Se pierdea urmărind o pasăre în zbor sau un șarpe înfulecând o broască, ca și cum, în acel spectacol ar fi descifrat legi ascunse ale firii. Pe malul Bistriței, acolo unde apa desparte Hobița de Brediceni,, își înfigea degetele în mâlul cald și ud, dând naștere unor chipuri fără nume, fragile și atrăgătoare în același timp.”(…) ; tânăr – „Colaborarea lui Gerota cu Brâncuși fu deosebit de roditoare și dădu naștere celebrului Ecorșeu, o sculptură uluitoare a corpului omenesc fără piele, cu toți mușchii la vedere.(…) Ecorșeul, în general, simbolizează anatomia umană și cunoașterea corpului, fiind un important reper plastic și simbolic, un arhetip care ilustrează modul în care divinul emană în realitatea fizică. Este o metaforă profundă ce leagă spiritualitatea, creația și existența umană”.

Iată și un autoportret al maturității lui Brâncuși într-un dialog cu „Regina nedisprețuitoare”, Agnes Meyer, care îi va deveni model pentru „Regina negresă”:„

„- Sculptura asta e tăcere în formă solidă, spuse ea. – Tăcerea e limba mea maternă, doamnă. Dar în prezența dumneavoastră, pare că trebuie să învăț din nou să vorbesc. – Ai un stil original. Sculptezi idei, nu lucruri! Nu am mai văzut lucrări atât de simple, care să spună atât de mult. Au viață, trăiesc. – Vă mulțumesc, doamnă. Lucrez direct cu dalta, cu ciocanul, pentru a reda esența, nicidecum forma… Zăresc o formă într-un bloc de piatră sau într-o bucată de lemn și o însuflețesc pentru a o elibera (N:B: o însuflețesc pentru a o elibera! Adică dau din sufletul meu, ca să prindă viață!) Când vezi un pește nu te gândești la solzii lui, ci la viteza cu care înoată… Dacă i-aș face aripioare, ochi și solzi i-aș opri mișcarea”.

Altă precizare la portretul artistului, din considerațiile pline de miez ale autoarei:

„ Brâncuși nu adaugă, ci scade, nu încarcă, ci curăță materia de tot ce e în plus, până când din mâinile lui nu mai rămâne decât un gest pur – aproape o absență – prin care viața scapă din materie și se înalță”.

Ca să ajungă la șlefuirea, la esențializarea trăsăturilor sculpturilor din anii maturității, Brâncuși a trebuit să fie genial întâi în ecorșeu, apoi mușchii să nu se mai vadă, să rămână doar o lume de simboluri, care nu trebuie înțelese ca definiții, ci ca sugestii poetice, care pot fi decodate în funcție de privitor. Forma să sugereze fondul. Sculptura să fie și poezie.

Descrierile unor exponate brâncușiene înseamnă pentru Arina Avram adevărate lecții de receptare a artei sculpturale pentru neofiți, de apropiere a înțelesului încifrat al lor pentru a vedea visul, zborul, mișcarea și ideația în mișcare, acolo unde orice privitor de rând vede o piatră țeapănă. Și-l ia martor chiar pe Brâncuși cu mărturisirile sale: „ Copil fiind am visat întotdeauna să zbor în copaci și în cer.Am rămas la nostalgia acestui vis și de 45 de ani fac păsări. Nu pasărea vreau să o redau, ci harul ei, zborul, elanul.” Autoarea își continuă și ea lecția de interpretare:„În operele sale, păsările capătă mișcare, sunt prezențe lucitoare, însetate să se întoarcă la originea divină. Se înalță, zboară, nu ca să fugă, ci ca să se reunească în nemărginit, atrase în sus de un fir invizibil de lumină.(…) Zborul nu este doar lumină, ci transformare – trecerea de la formă la spirit, de la exil la îmbrățișare”.

Dialogurile, nu multe, ca pentru o un mic roman al vieții și operei, sunt vii. Cu adaosuri explicative de subtilă psihologie: „-Mama zice că știți să dați formă sufletului…Brâncuși se uită lung la tânăra dansatoare. Nu era ca mama ei. Era o promisiune, un început, un miracol fragil.

-Sufletul nu are formă, Florence. Dar poate fi chemat. Tu îl chemi când dansezi. Eu doar încerc să-l prind înainte să fugă. (…) Si deși a fost acuzat că a sfidat orice normă, iubind și mama , și fiica, Brâncuși n-a trăit după reguli. (…) Și poate că tot ce-a rămas după ei nu sunt doar scrisori și sculpturi, ci o taină cioplită în inimile celor care înțeleg că iubirea, asemenea artei, nu are vârstă, nu are lege – ci doar adevăr”.

Toate lucrările sale de mare valoare „Măiastra” (I, II, III), „Prometeu”, „Capul lui Prometeu”, „Cap de copil”, nu sunt chipuri, ci memoria unui chip. Trăsăturile nu mai sunt contururi, ci ecouri. Astfel, valoarea rezidă în esențializare și cucerește colecționarii prin liniștea și misterul formelor pure. Deviza: „Așa e în materie. Piatra nu minte, nu se lasă convinsă. Ciocanul e un aliat, nu o armă. Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un sclav.”

Dar zeii și regii au avut întotdeauna contestatari …Niciun bine nu rămâne nepedepsit! În România, în epoca realismului socialist, artistul a fost contestat ca unul dintre reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși , în decembrie, 1956, la Muzeul de Artă al Republicii, din București, s-a deschis prima Expoziție Personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964, artistul a fost redescoperit în România ca un geniu national, și, ca urmare, ansamblul monumental de la Târgu Jiu cu „Coloana Infinitului” ( a Recunoștinței ), „Masa tăcerii ” și „Poarta sărutului” a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese cât pe-aci să fie dărâmat…„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte, ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de idea din spatele ei, de esența lucrurilor”, scria mâhnit artistul.

În 1966 apare volumul lui Radu Varia „Brâncuși”, fiind considerat lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor.

Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Constantin Brâncuși e unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, pentru că a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. A oglindit felul de a gândi lumea al țăranului roman. A îngemănat în opera sa tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Opera sa a inflențat profund conceptul modern de formă, în sculptură, pictură și desen.

„Nomen est omen!” Numele lui are o rădăcină magică, „brânca” adică „mână”. Picioarele l-au dus pe jos până la Paris, cum i-a fost visul, dar mâinile, brâncile, l-au purtat pe tot globul. Dar…a muncit „pe brânci”, la propriu și la figurat. Și chiar „ a dat un brânci” artei sculpturale, ca din toată impuritatea căutărilor să ajungă la forma pură.

Măiastra
Lui Constantin Brâncuși

Ca o flacără de ger
râde-n iarbă,
plânge-n cer;
orice pană,
tot o rană,
zborul însăși o prihană…

Urma ei cine-o sărută
soarbe rouă ne-ncepută
și-o visează
veghe trează
cum niciunde nu se-așază…

Passionaria Stoicescu
19 feb. 2026

Studii și eseuri

Brâncuși: maestrul care a sculptat infinitul. Eseu